Singura salvare: recăpătarea memoriei

Am ajuns să ne plîngem din ce în ce mai mult că trăim “vremuri grele”, că nu sunt locuri de muncă, că suntem datori vînduți băncilor, că n-avem bani, sau chiar că n-avem noroc pentru că am prins și comunismul dar și corupția ultimilor 20 de ani ce i-au urmat. Cei mai în vîrstă, care au supraviețuit războiului, deportărilor, foametei, privesc un pic nedumeriți la vaietele generațiilor mai tinere.

Nu poți să nu te întrebi din ce aluat au fost făcuți acești oameni de vreme ce au rezistat unor încercări infinit mai grele decît cele de astăzi, și pe care le-au trecut mult mai demn și cu mai puține văicăreli. Deportările masive de după război, ruperea de familie, gospodărie, transpunerea într-o altă lume, ostilă, dură, în care se murea de foame, au fost experințe atît de traumatizante încît nu pot fi comparate cu exilul celor de astăzi care aleg temporar Europa de Vest pentru a-și putea întreține familiile rămase acasă. Trezit în miezul nopții, cu milițieni și soldați ruși în jurul tău, tîrît în cămașă prin ogradă pînă la căruțele care te duceau la tren, apoi înghesuit în vagoane, fără apă sau mîncare, răbdai zile întregi ca să ajungi prin Sovietele rusești, locuri din care nu sperai să te mai întorci vreodată. Așa ajungeau țăranii din Bucovina prin cine știe ce fundături cazace, fără să știe dacă o să-și mai vadă vreodată căsuțele sau rudele lăsate în urma lor. După ani și ani de chin, unii au reușit să se întoarcă, ținîndu-i în viață doar dorul de casă, însă cei mai mulți au pierit de foame sau de muncă grea. Iadul comunist li s-o fi părut floare la ureche față de ce au trăit printre cazaci, prin Urali sau stepele Siberiei.

Numită pe bună dreptate „Golgota românească”, ce-au pătimit acești oameni prin lagăre aduce a martiriu, a spălare a păcatelor acestui neam, o recîștigare a demnității unui popor prin suferință. Martirajul acestora este uitat astăzi, și nici nu ar trebui să ne surprindă atîta timp cît nu ne-am amintit în urmă cu ceva vreme că ar fi trebuit să sărbătorim 600 de ani de existență a Moldovei, sau chiar mai recent, cînd pînă și marele poet Mihai Eminescu a trecut neobservat. Trimiterea la moarte sigură a românilor noștri în cele mai cumplite locuri din imperiul roșu atîrnă cu greu în amnezia noastră. Dacă această memorie n-am fi pierdut-o, nu ne-am fi lăsat niciodată conduși de comuniști sau securiști, după ce o altă mie de oameni nevinovați ne-au spălat cu sînge rușinea pasivității noastre. Dar la fel de important, astăzi, cînd ni se pare totul atît de greu, am fi avut în ei niște repere, mai ales morale, iar acest lucru ne-ar fi dat curaj.