Dornisme

Ce îi deranjează pe dorneni la început de an

Lipsa locurilor de muncă, care pune încet orașul pe butuci; Faptul că ziua în amiaza mare mai ard cîteodată becurile pe stîlpi, în timp ce dimineața e beznă, lucru care te face să te împiedici în drum spre serviciu (deși datoriile către Luxten sunt enorme, becurile mai ard și ziua); Majorarea prețului la energie termică, în condițiile în care primarul anunța în decembrie reducerea prețului; Lucrările nefinalizate din Calea Transilvaniei, pentru care se vor plăti 10 miliarde de lei vechi către firma Colas, în urma hotărîrii judecătorești.

Situația financiară precară cu care se confruntă administrația dorneană, la care se adaugă supra-îndatorarea de peste 1200 de miliarde pe care o avem în momentul de față; Certurile interminabile dintre primar și viceprimar; Situația blocajului după ancheta ANRMAP privind licitația pentru reabilitarea drumurilor, care a dus inclusiv la blocarea SC Ecologica de a interveni și de a repara zecile de drumuri din oraș; Amenda de 800 de milioane către ANRMAP; Cele 300 de milioane cheltuiți din bani publici la Zilele Dornei, în timp ce aproape 500 de corpuri de iluminat lispsesc de pe stîlpi; Procesele pierdute de administrația dorneană cu Romib, Acet, Colas, Anrmap, care le lasă oamenilor sentimentul de iminentă prăbușire și intrarea în incapacitate de plată; Faptul că administrația rostogolește zecile de miliarde pentru plata către proiectul „Utilități și Mediu”, amînarea putînd duce la falimentul primăriei, pentru că banii oricum vor trebui plătiți. Dacă anul trecut n-au fost plătiți 40 de miliarde, vom putea plăti anul acesta 80?; Lipsa gazului metan din orașul stațiune și perspectiva și mai îndelungată a aducțiunii acestuia, în ciuda anului electoral în care am pășit; Consilierii locali care pot cere mult mai multe lămuriri primarului în legătură cu anumite situații halucinante în care a fost pus orașul (procese pierdute, amenzi, lucrări nefăcute care trebuie plătite, licitația care nu a trecut prin Consiliul Local etc); Și nu în ultimul rînd, demagogia celor care ne-au mințit și pînă acum, la care se adaugă lipsa totală de transparență de care dau dovadă cei care conduc orașul.

Temă acasă pentru deputatul Pardău

Deputatul PDL Dumitru Pardău ar putea avea șansa de a face exact ceea ce trebuie să facă un deputat: LEGI. Unul dintre concetățenii noștri a venit la redacția ziarului pentru a-și expune oful legat de situația mamei lui, mamă a 16 copii, care primește din partea statului doar o pensie de 300 de lei, lucru pe care-l consideră total nedrept. Nu putem să nu-i dăm dreptate atîta timp cît într-adevăr, chiar dacă prea mulți ani de muncă nu s-au adunat ca vechime în contul acestei femei, faptul că ea a dat societății românești 16 copii, care ulterior au devenit folositori acestui spațiu pe care-l numim „patrie”, e mai mult decît dacă ea ar fi muncit 35 de ani într-un loc de muncă, dar nu ar fi avut niciun copil. Din ceea ce ne spunea unul dintre fii ei, la un moment dat mergeau la școală 10 copii odată. Cei care au unul sau doi copii, își pot imagina ce înseamnă să pregăteșți în fiecare zi 10 copii să plece la școală. Cam ce efort a putut face biata femeie, ca să-i spele, să-i hrănească, să le cumpere caiete, să le urmărească temele, să discute cu învățătorii sau diriginții? Iar după un asemenea sacrificiu, statul român o recompensează cu 300 de lei? E de-a dreptul strigător la cer, cum spun bătrînii, ca o „mamă eroină”, să fie desconsiderată după o viață de muncă, poate cea mai grea muncă, cea a creșterii unui copil. Și asta într-o țară în care ne plîngem că în mai puțin de jumătate de veac, etnia romă ar putea fi majoritară. Dacă ne gîndim bine, după noile legi, mama despre care vorbim ar fi beneficiat de 32 de ani de concediu maternal, care i s-ar fi contabilizat la pensie. La ce legi prostești apar zilnic, cea care ar îndrepta o astfel de nedreptate ar fi salutară. Numărul mamelor cu mulți copii nu poate fi foarte mare așa că pensia de care ar trebui să beneficieze nu ar dezechilibra PIB-ul României.

La canoane, înainte!

Am prezentat adesea cazul părintelui Negrea de la Podu Coșnei și am scris în multe rânduri despre efortul acestuia de a-i crește pe acei copii ai nimănui care au nevoie de un acoperiș deasupra capului, de un castron de mîncare, de un loc în care să învețe dar, și mai important, de acea căldură umană care le ajută sufletul să crească. Am pus și noi umărul la mediatizarea proiectului preotului și mare ne-a fost bucuria cînd am văzut că alți oameni cu suflet mare și-au deschis inima și buzunarele și l-au ajutat pe părinte să le îmbunătățească copiilor condițiile de viață. Recent, cînd povesteam cuiva despre eforturile preotului și despre cum poate biserica să se implice mult mai mult din punct de vedere social, urmînd chiar exemplul de succes al părintelui Negrea, ni s-a răspuns: „Ah, păi părintele are un canon de ispășit”. Practic, printr-o simplă frază, s-a aruncat o umbră de îndoială asupra misiunii acestuia, ca și cum omul n-ar fi făcut tot acest efort dacă nu ar fi avut...canon. Ne păstrăm dreptul de a refuza să credem că lucrurile stau așa în cazul lui, iar dacă unii preoți ar avea nevoie de un canon pentru a se implica mai mult în astfel de acțiuni, atunci le urăm preoților să aibă parte de cît mai multe canoane, poate cine știe, vreo 5-10 copii amărîți ar putea crește pe lîngă nenumăratele parohii care au apărut după evenimentele din 89.

„Înviată” a 3-a oară

După ce l-au „spînzurat”(fără succes) de trei ori pe nea Ionică Rîpan, zvonerii Dornei au anunțat tot de atîtea ori dispariția dintre noi a celei mai distinse profesoare, d-ra Victoria Ostaficiuc. După modelul lui Iisus, aceasta a înviat de fiecare dată, singura diferență fiind aceea de a nu fi murit vreodată. Ultima pățanie e demnă de povestit, și asta pentru că d-ra profesoară s-a trezit într-o bună dimineață în postura lui Amadeus Mozart, pe punctul de a fi îngropată din mila publică de o parte dintre bunii noștri concetățeni, care s-au apucat să strîngă bani pentru funeralii. Aflînd de demersul acestora, d-ra profesoară dă fuga la primărie pentru a pune capăt ritualului macabru și pentru a opri în fașă zvonul dispariției ei. Printre apropiați se numără mulți oameni în vîrstă, cu probleme cardiace, iar vestea morții bunei lor prietene i-ar fi putut afecta mai mult decît s-ar fi gîndit iresponsabilii zvonaci. Gardianul, făcu o față ca și celebrul Hamlet, prinț al Danemarcei, la vederea stafiei tatălui său, dar încremenit cum era, a avut totuși puterea de a arăta cu degetul spre celebra „cameră de sub scări”, locul în care unii funcționari mai servesc „una mică” sau mai hăhăie pentru detensionarea muncii grele de peste zi. Cînd distinsa profesoară deschise ușa, mulți aproape că au scăpat paharul din mînă, fiindu-le greu să accepte că un om care a murit, care s-a dus la capelă pe propriile picioare, după care s-a urcat și s-a întins pe masă, putea să facă același lucru în sens invers. Muți de uimire, și-au revenit încet din stupoarea care-i cuprinse, iar mare lucru n-au mai putut îngăima cînd au fost întrebați cine a lansat zvonul? Domnul Luca de la camera 1 și-a revenit din palpitații după tulburarea matinală pe care i-au creat-o colegii, iar d-na profesoară Lungulescu a fost sunată pentru a i se aduce la cunoștință imaginația bolnavă a unora. O replică simpatică a venit din partea unei doamne pensionare, care, indignată de modul în care poate fi percepută d-ra, ca o boschetară care după o viață de muncă n-are bani nici pentru propria înmormîntare, a exclamat: „Numai să moară ea, că de înmormînat are cine s-o înmormînteze!” Ceea ce e de neînțeles, e faptul că funcționarii primăriei au preferat să se agite o dimineață întreagă în loc să-și pună unul dintre ei paltonul și să străbată cei 100 de metri care-i despart de locuința profesoarei. Atît, și nimic mai mult. Dacă le-ar fi fost teamă să sune la ușa, ca nu cumva să le deschidă chiar dumneai, puteau măcar da tîrcoale casei pentru a vedea dacă nu e vreun semn de doliu. Au preferat varianta creștin-ortodoxă, salutară dealtfel, de a pune mînă de la mînă, într-un ultim gest față de cea care a fost Victoria Ostaficiuc. D-ra profesoară, mai ceva ca Sherlock Holmes, a pornit pe firul bîrfei, reușind să ajungă la „fierbinte”, dar nu la „încins”. Cea/cel care a lansat zvonul rămîne încă învăluit în mister. Pînă una alta, Victoria Ostaficiuc mai primește cîte un telefon, în care este întrebată: „Dar cum, n-ați murit?” Răspunsul pe care-l dă, este de fiecare dată același: „Nu, de vreme ce stau de vorbă cu tine la telefon”... Mare e grădina ta, Doamne!

REDACŢIA