Spiritualitate dorneană - O întâmplare cu haz

Mătușa Agripina, pe numele de familie – Hagiu, una dintre cele mai valoroase artiste populare din câte au trăit vreodată pe pământul Bucovinei, care locuia până în urmă cu treisprezece ani pe str. Petrenilor „vă spun versul cu mult dor”, și care l-o bocit pe Nichifor Lipan, în filmul Baltagul, era de părere că “pantofii cu toace îs o scorneală a femeilor mărunțele”.

Nu văd nimic rău în faptul că aceste femei vor să pară mai înalte, dar “pantofii cu toace îs cu cântec”. În primul rând, se potrivesc cu trotuarele de la oraș, nu cu corhanele muntelui. Iar în al doilea rând, dacă Dumnezeu ți-a uitat măsura și ai crescut până în streașina casei, ce pantofi cu toace îți mai trebuie? Dar vezi că “moda-i modă.” În cele ce urmează, încerc să vă povestesc o întâmplare hazlie petrecută într-un sat din munții Dornelor, în urmă cu mai mult de jumatate de veac, îmbinând versul popular cu proza. “Ionica din Poiană, ‘naltă cât ți-i prepeleacu/ Vrea morțiș să-și facă placu/Are banii puși deoparte/ Să se-ncalțe ca la carte/ Cu pantofi saltați pe toace/ Bună treabă se mai face/ De bărbat n-are a se teme/ Că-l pune la depănat gheme/ Și dacă se-mpotmolește, una-două îl cârpește ”. Așa-i trebuie lui Ilie, că se lăcomise la trufandale și își luase de nevastă o copiliță de vreo paisprezece anișori. “El era holtei cu barbă/ Ea nu se zărea din iarbă.” Fată de om sărac. Cum să se salte cu vreo două scrijele pârlite pe plită? Ilie era om înstărit, așa că Ionică a prins a înghesui la “ghiozdan” și a se deșira ca de pe un mosor cu ață. “Lelea-i ‘naltă cât fusariu/ Badea-i linge brâcinariu”. Dar amu să ne întoarcem și-ale noastre să le toarcem. Hotărâtă să-și împlinească pofta inimii, își cumpără o pereche de pantofi cu niște “toace” atât de înalte, că vedea peste haizașul casei până într-al șaptelea sat.”Iaca, mă bărbate, zău/ În ogradă la Malcău/ S-o-necat scroafa cea grasă/ C-o barabulă râioasă…/Uite-așa că le zărea/ Uite-așa că le ginea/ Ionica din Pripor/ Pe post de observator.” Și pe urmă, după ce s-a mai deprins a merge pe “toace”, într-o duminică a pornit-o spre biserică. Dar am uitat să vă spun că, atunci când și-o cumpărat pantofii, și-o mai cumpărat și un parfum mare cât “un glioj de lapte” și duhnind a sfecle coapte, precum și o cutie de pudră, care i-o ajuns numai pentru un obraz, iar pe celălalt l-o văruit cu “fărină integrală, nu-i prea bună socoteală”. Când ajunge la biserică, cum era înaltă peste măsură, pălește cu fruntea în policandru care era cât pe ce să se desprindă din tavan. “Policandru greu, măi frate/ Cât un bou și jumătate/ Turnat din bronz aurit/ Pe când Ștefan a domnit/ Doamne, de se desprindea / Pe toţi că mi-i tipilcea.” Enoriaşii s-au înspăimântat, iar părintele cuprins de uimire, a scăpat cadelniţa din mână, cărbunii s-au risipit pe ţoalele ce acopereau podelele bisericii...nacaz mare! “Că nimeni n-o bănuit / Ce duh straşnic i-o pălit / Nalt cât turnu de cetate / Şi duhnind a sfecle coapte / C-un obraz mai albicios / Şi altu mai leşios / Cu sprâncene învrăjbite / Şi cu buze înroşite / Slobozite în aval / Ca buzele de la cal / Până s-au dezmeticit / Iaca, slujba s-o sfârşit .” După pozna aceasta, Ionica porneşte spre casă, dar vrând să scurteze drumul, o ia pe de-a dreptul printr-o livadă, unde păştea un buhai fioros.

“Ionica îl ştia / Vasilică se numea/ Ia, buhaiu satului / Spaima împricinatului.” Buhaiul “când zări buzele roş/ Ca şi creasta de cucoş / Și simţi duhnind, măi frate / Parfumu de sfecle coapte”, porni la atac, deşi Ionica încearcă să-l domolească, spunându-i că l-o scărpinat pe spate când era viţel de lapte. “Da prostanu-i tot prostan/ Şi mârlanu-i tot mârlan.../ Şi venea, măre, venea / Zarea se întuneca / Şi venea tocmai ca vântu / Fără s-atingă pământu / Ionico, ce te faci?/ Că miroase a colaci / A colaci daţi de pomană / Cum îmi zice, aşa mă cheamă.” Ionica vede că nu-i de şagă, se pune, nu pe fugă, ci pe goană, o mie de metri-n lat dâmburile de arat. Pământul care-i sare din toace îl orbeşte pe “tâlhar” nimerindu-l drept în ochi, dar ce folos, că toacele i se împlântă într-un muşuroi, tot să veniţi pe la noi! Astfel că Ionica se prăbuşeşte. “Vasilică bucuros/A mugit victorios / Şi s-o aruncat, măi frate / Ca tancheta în cetate. / Ş-atâta o bosângit-o / Şi de piele o belit-o/ De ruj o delapidat-o / De fărină o scuturat-o / Numa pudra i-o rămas / Spânzurată pi-un obraz / Iar parfumu cel uşchit / Juma-juma l-o-mpărţit.” Aşadar, un final dramatic. Ionica n-o murit, deşi mai mişca numai dintr-o mână, dar a rămas beteagă pe viaţă, şoltăcăind dintr-un picior. Această întâmplare hazlie mi-o povestit-o o bătrână, din satul “împricinatei”, iar eu m-am distrat de minune, râzând în hohote. Dar vezi că nu-i prea bine să râzi de altul. La vreo doi ani, pe aceleaşi meleaguri, aveam s-o încurc şi eu cu un strănepot de-al lui Vasilică. Dar întâmplarea aceasta am să v-o povestesc altădată, c-amu îmi rag vacile de foame şi mă duc să le dau o pală de fân.

Prof. Ion CRUCEANU - muzeograf