Spiritualitate dorneană - Iernile de altădată

Ziceau bătrînii că la „vremea-vremii”, nu s-o mai cunoaște vara de iarnă, și iarna de vară. Acum, că acea vremea-vremii, adică sfîrșitul lumii, o fi pe-aproape, nu stă în puterea noastră de a ști, ci în puterea preaîndurătorului Dumnezeu. Dar, în privința perturbărilor climaterice, bătrînii au avut dreptate. Îmi aduc aminte de iernile de pe timpul copilăriei mele, cu geruri strașnice și ninsori ce păreau că nu se mai termină.

În fiecare an, în ziua de Ignat, cînd bunicul tăia porcul și-i scotea splina, auzeam aceleași, și aceleași vorbe: „Ia uite, măi babă, ce splină lungă și groasă! Are să fie o iarnă pe măsură”. Și drept că se adevereau prevestirile. Troienile creșteau mai înalte decît gardurile, iar gerul îți tăia respirația. Ai mei puneau mîna pe lopeți și își croiau cărări atît de adînci, că numai vîrful căciulilor li se mai zărea. După vîrful căciulior, îi aflai. „Uite, colo-i cutare, dincolo-i cutare...”. Eu eram mititel. Atît de mititel, încît umblam pe sub nămeți, precum sobolii. Uneori, uitam să mai scot capul la lumină, ziulica întreagă. Aproape că nici nu simțeam nevoia. Sub nămeți era bine. Era moale și cald. Steluțele de nea mă răsfățau. Îmi povesteau poveștile cerului. Îmi cîntau cîntecele norilor și chiar mi-au propus să mă înfieze. L-am consultat pe bunicul, care n-a fost de acord, căci urma cărăușitul fînului și intenționa să mă ia cu el, pentru a mă iniția în acest complicat meșteșug. Iarnă grea, omătul mare, tălpile sanciului cioplite din doi paltini crescuți îngemănați. Iar boii...boii nu erau boi, ci doi munți înjugați la jug. Pe unul îl chema Căliman. Pe celălalt îl chema Prislopan. Urcușul era pieptiș. Boii răsuflau din greu și scoteau pe nări tulumbe de aburi fierbinți. Nămeții prindeau a se topi. „Vai, bunicule, astupă nările boilor, că se topesc nămeții!” Bunicul prindea a rîde și mă învăluia în privirea-i albăstruie. Într-un tîrziu, ajungeam la clăi, niște căciuli uriașe de fîn, dar nu cu mult mai mari decît căciula bunicului. Încărcatul în sanciu al fînului era un adevărat praznic al miresmelor pe care-l porneam spre sat. Eu, cocoțat în vîrful sanciului, mă afundam pe sub miresmele fînului, precum sobolii. Miresmele mă răsfățau. Îmi povesteau poveștile florilor de cîmp. Îmi cîntau cîntecele buburuzelor îndrăgostite și chiar mi-au propus să mă înfieze. L-am consultat pe bunicul, care nu a fost de acord, căci urma cărăușitul lemnului. Și-uite așa mi-am petrecut eu copilăria, în răsfățul steluțelor de nea, al miresmelor de fîn, al cerului albăstrui din ochii bunicului...și al altora asemenea minunății. Apoi, a venit vremea de școală, iar mama m-a luat cu ea, la Vatra Dornei. Și aici erau ierni strașnice, dar parcă nu chiar așa ca acelea din Fundoaiele Mihăilețului. Mi-era dor de bunicul, de bunica, de poarta cerdacului, de cotlonul cuptiorului, de miresmele fînului, de corul lupilor din Preluca Șuvarului... .Dar timpul trecea și, în prima zi a vacanței din preajma Crăciunului, din creierii munților, o sanie ușoară cobora spre oraș, trasă de doi armăsari focoși, mărunți și rotați, cu coamele vălurate pînă-n pămînt și cu ochi scăpători. Numai zăbalele petrecute pe după măsele și mîna bărbătoasă a unchiului meu, Constantin, le mai potolea avîntul de-a se înălța în văzduh. Erau armăsari din sămînța vestiților cai crescuți de moșul Ștefan Știopu. Aprigă sămînță! Lumea zicea că-s corciți cu fiarele Codrului. Și la fel ca ele, iubeau libertatea. Nu suportau potcoavele. Cuprinși de furie, le rodeau cu dinții. Desculți îi purta, moș Ștefan, căci aveau copitele tari ca de piatră. Și tot cu dinții lor de criță, la timp de noapte, rodeau stănoagele de care erau priponiți și o zbucneau din strîmtoarea grajdului în împărăția largă a viforului. Și sania cea ușoară cobora din creierii munților și poposea în ograda unei case de la oraș, unde locuiam și eu, pentru a mă lua și a mă călători în lumea cea mult rîvnită a copilăriei. După ce poposea cam „preț de un ceas”, timp în care armăsarii ospătau o pală de fîn, unchiul Constantin dădea plecarea, direct cu „a-ntîia”, adică în galop mare, ca să-i bage în spaime pe orășeni. Nechezatul sfîșietor al armăsarilor, clinchetul asurzitor al zurgalăilor, comenzile chiuite ale unchiului meu și pulberea de zăpadă ridicată în urma saniei, îi făceau pe cei prezenți pe stradă să se cutremure. Cîte unul, mai cunoscător, își dădea cu părerea: „Îi știu eu pi-aiștia... Îs glodeni. Au cai sălbatici și-i poartă nepotcoviți”. În acele clipe mă cuprindea un sentiment de mîndrie. Eram mîndru de unchiul meu cel bărbătos, de armăsarii cei focoși, corciți cu fiarele Codrului, de cele două rînduri de zurgălăi rămase amintire de la străbunicul Alexa... Orașul rămînea undeva în urmă, cu ale lui treburi mai molcome. Eu mă duceam în împărăția aspră a viscolului, unde bunicul mă așteptă să mergem împreună la cărăușitul fînului. Anii au trecut. Au lunecat șerpește pe lîngă mine, luînd cu ei tot ce mi-era mai drag: pe bunicul, pe unchiul Constantin, pe moș Ștefan... Cît despre armăsarii cei focoși, pot să vă spun că-i mai zăresc, din cînd în cînd, bulucindu-se printre norii de pe bolta cerească. Ziceau bătrînii că la „vremea-vremii”...

Profesor Ion CRUCEANU - muzeograf