Alexandru Ioan Cuza – Domn al Unirii și al reformelor

Ziua de 24 ianuarie 1859 a reprezentat prima biruinţă a naţiunii române. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, procesul ei de unificare a fost iniţiat, el desfăşurându-se ireversibil în perioadele următoare. De câţiva ani, problema Unirii devenise o preocupare centrală, intrând totodată şi în dezbatere internaţională.

Prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856, Principatele Române ieşiseră de sub protectoratul exclusiv al unei singure puteri, şi totuşi garanţia colectivă a Puterilor nu contribuise la o rezolvare deplină a problemei lor, în sensul dorit de populaţie. Convenţia de la Paris din august 1858 fusese o operă de compromis, un act eteroclit, în anumite privinţe chiar surprinzător. Ea oferise premisele unui accentuat proces de modernizare, întregitor celui ce avusese loc în perioada regulamentară, dar frânase procesul de înnoire prin stipulaţii electorale necorespunzătoare şi mai ales nu satisfăcuse dezideratul principal al românilor, decizând constituirea statului naţional prin unificarea celor două provincii (principate). A revenit românilor rolul principal în această operă măreaţă şi să pună marile puteri în faţa faptului împlinit. Mişcarea pentru unire a avut o forţă extraordinară. Ea a ţinut ani de zile pe români strânşi în jurul unui obiectiv comun şi le-a dat forţa de a realiza imposibilul! Deşi prevederile electorale restrânseseră corpul electoral, ideea-forţă a Unirii care în Moldova, cel puţin, a dus la constituirea unei Adunări elective care a făcut primul pas decisiv, alegându-l pe Cuza. Ziua de 5 ianuarie 1859 a inaugurat procesul istoric care a urmat. Cuza era “domnul cel nou”, pe care l-a salutat atunci Kogălniceanu spunându-i: ”Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la noi legi, om nou...Constituţiunea din 7 august ne însemnează o epocă nouă şi Măria Ta eşti chemat să o deschizi. Fii dar omul epocei: fă ca legea să înlocuiască arbitrarul, fă ca legea să fie tare, iar tu Măria Ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toţi Domnii au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşti peste 2 milioane de oameni”. Alexandru Ioan Cuza a fost deci ales ca om şi domn nou, ca simbol al înnoirii, al vremurilor noi ce se doreau a fi inaugurate. Dar el a mai fost ales deoarece n-a urmărit acest lucru.

Adunările ad-hoc exprimaseră limpede şi unanim dorinţa ca în fruntea ţării să fie chemat un principe străin, menit să pună capăt luptelor interne pentru domnie şi să ajute la grăbirea integrării ”europene” şi la dobândirea independenţei. Dorinţa nu a fost satisfăcută de Puterile garante, dar ea a rămas mai departe un obiectiv major al naţiunii. Cuza, însuşi s-a considerat, ceea ce n-ar fi făcut un domnitor ales dintr-una dintre marile familii care dominaseră până atunci, deţinătorul unui ”depozit sacru” până când împrejurările aveau să îngăduie realizarea dorinţei adunărilor ad-hoc. A fost şi aceasta una dintre motivaţiile fundamentale ale alegerii sale. Cuza, în acel moment se afla în fruntea oştirii moldovene ca locţiitor de hatman şi acesta a fost un motiv al alegerii sale ca domn! Era un membru al guvernării interimare şi el se afirmase ca fruntaş al mişcării unioniste, prin răsunătoarea sa demisie din vara anului 1857 din funcţia de pârcălab (prefect) de Galaţi ca şi prin activitatea sa în Adunarea ad-hoc. Mai avea reputaţia unui slujitor al statului în administraţia superioară, în magistratură şi în armată, integru şi cinstit. Era simpatizat de opinia publică a vremii, dar până atunci nimeni nu văzuse în el pe cel care urma să devină simbolul Unirii şi al reformelor. Până la 5 ianuarie 1859, Cuza se manifestase ca un patriot, dar dusese o existenţă relativ liniştită, departe de luptele interne de parvenire, plăcându-i o petrecere, un joc de cărţi sau chiar compania unor femei frumoase. Alegerea sa ca Domn l-a transformat, din acel moment s-a simţit ca un oştean căruia naţiunea i-a încredinţat o misiune grea şi importantă pe care trebuie să o onoreze cu toată fiinţa sa, cu energie şi toată dăruirea. Acest rol îl va îndeplini cu sufletul şi fiinţa sa în slujba naţiunii fără îndoială şi chiar cu preţul sănătăţii sale, timp de şapte ani. El şi-a afirmat autoritatea şi demnitatea şi a apărut în faţa multora ca altul. În prima sa proclamaţie şi-a anunţat dorinţa ca ”guvernământul şi poporul, mână în mână să ridice patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului”. Pe durata întregii sale domnii s-a străduit în această direcţie. Cel dintâi obiectiv fundamental a fost transformarea uniunii personale într-una efectivă. Mai mult decât atât, unirea celor două ţări nu trebuia limitată la o alăturare a lor şi la menţinerea separaţiei instituţionale. Dimpotrivă, calea pe care s-a mers a fost aceea a contopirii lor într-o nouă entitate statală. Moldova şi Ţara Românească trebuia să facă loc României, iar aceasta urma să devină magnetul unificării integrale a naţiunii.

Cuza s-a considerat un artizan al acestei unificări depline. Într-o primă etapă a unificat ceea ce se putea face, fiind îngăduit sau tolerat de Convenţia de la Paris. În anul 1860, noul domn, a trecut la o nouă etapă, decisivă, pentru a desăvârşi Unirea. Printr-un memoriu adresat puterii suzerane şi Puterilor garante el le-a cerut acceptul, imperios, dar şi abil motivat, pentru unificarea politico-administrativă. Pe lângă o activitate intensă pe plan diplomatic, o vizită la Constantinopol nu s-a sfiit să ameninţe Puterile garante cu o proclamare internă a unificării depline. Până la urmă Conferinţa de la Paris s-a întrunit la Constantinopol, urmată de un firman al sultanului a aprobat demersul domnitorului. În faţa Adunării Legislative în care deputaţii munteni şi cei moldoveni se găseau pentru prima dată în plen, Cuza a rostit un discurs consistent la 24 ianuarie 1862 anunţând cu multă demnitate, că ”unirea definitivă a Principatelor...va fi precum România o va dori şi o va simţi”. Încă de la începutul domniei, reformele în toate domeniile îşi aveau locul lor prioritar, dar dupa deplina unificare, ritmul lor a fost intensificat. Tot lui Cuza i-a revenit meritul principal în realizarea îndrăzneţei secularizări a averilor mânăstireşti, aproape un sfert din suprafaţa ţării a reintrat în stăpânirea statului. Treptat toate domeniile vieţii publice au intrat în vizorul reformator al domnitorului. Administraţia, justiţia, armata, învăţământul şi chiar biserica su fost supuse acestui proces de înnoire, modernizare şi unificare.
O problemă-cheie, căreia trebuia să-i găsească o soluţie, chiar în temeiul Convenţiei de la Paris, era chestiunea agrară. De data aceasta, împotrivirea dreptei din Adunarea Legislativă l-a împins pe Cuza şi M. Kogălniceanu la o lovitură de stat. La 2 mai 1864, Adunarea a fost dizolvată. Face o nouă vizită la Constantinopol, unde a obţinut aprobarea pentru noua etapă.

Era vorba despre eliberarea şi împroprietărirea a aproape o jumătate de million de familii de ţărani clacaşi dar şi de dreptul care fusese recunoscut ţării de a-şi hotărî singură reformele şi mersul înainte. Limitele dintre o guvernare democratică şi dictatură sunt chiar strâmte. Atunci Cuza n-a mai putut să dea roata istoriei înapoi, după ce a înfăptuit reforma fundamentală economică şi socială a domniei sale, şi nici să găsească o cale de înţelegere cu latura stângă a opoziţiei cu care avea viziuni apropiate pe plan social-politic. O criză financiară a lovit ţara în parte şi ca efect temporar, dar firesc al reformelor realizate în ritm rapid. Din aceste cause, Cuza, a început să se gândească din ce în ce mai serios la o retragere şi o depunere a mandatului în mâinile unui principe străin. Aceste frământări i le-a comunicat lui Napoleon al III-lea, marelui protector al domnitorului şi al mersului înainte a tinerei Românii, şi a făcut-o şi public în faţa Corpului Legislativ, nu a uitat să aducă la cunoştiinţa Puterilor garante acest lucru. Dar, între timp, se formase o coaliţie a opoziţiei, care i-a pregătit înlăturarea, atât prin pregătirea acţiunii interne, cât şi dincolo de hotare. În noaptea de 11/12 februarie 1866, la presiunea unui grup de ofiţeri, Cuza şi-a semnat actul de abdicare. Înlăturarea sa brutală, a fost nedreaptă, având în vedere că el însuşi vroia să se retragă şi mai ales ţinând seama de realizările deosebite în cei 7 ani de domnie, foarte scurtă faţă de consistenţa ei. Plecat în exil, s-a dovedit mai departe acelaşi patriot, dăruit ţării pe care tocmai o desăvârşi-se. Provocat să intre în jocul unor mari uteri care voiau să-l înlăture pe principele Carol succesorul său, a refuzat să o facă.

col (r.) Ioan ABUTNĂRIŢEI