Eminescu și gândurile sale pentru Bucovina

Eminescu notează cu mâna lui că e “născut în Bucovina”, tatăl său fiind bucovinean. Afirmaţie ce îi pune în mare încurcătură pe biografii poetului. Cum n-avem nici un motiv să nu-l credem (Eminescu era omul adevărului), rămâne să ne gândim la ideea unei toamne prelungite (după cum singur notează în registrul ”Junimii” din 1878, să se fi născut în 20 decembrie 1849) şi a naşterii poetului pe pământ bucovinean.

Nu ştiu de va fi dezlegată vreodată enigma, cert este că poetul a iubit Bucovina ca nimeni altul, aici aflându-se ”Ierusalimul”, adică Putna lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, centrul spiritual al românismului. Aici odihneşte Voievodul care timp de o jumătate de veac le-a repetat siluitorilor istoriei cu spada că ”pe aici nu se trece”, salvând o Europă ce şi-a văzut de-ale sale, oferindu-i luptătorului doar promisiuni.
Aici s-a produs prima adunare importantă a neamului românesc, când Putna domnitoare a adunat în jurul ei intelectualii, preoţii şi ţăranii din întreaga Dacie. Aici s-a petrecut acea unitate de sorginte treimică, exact ca pe vremea lui Ştefan, care a dat de gândit unui imperiu pe al cărui fronton stătea scris ”Divide Et Impera”. Eminescu a fost un neobosit luptător împotriva asupririi austriece în Bucovina, manifestându-se ca un apărător deschis şi ferm al drepturilor românilor. Printre manuscrisele sale s-a găsit şi un text datat Viena, 4 martie 1870 din care desprind un pasaj pe cât se poate de important. Textul întreg este semnat de contele E. Logothetty, preşedinte al Comitetului central de organizare a Serbării de la Putna şi a lui M. Eminescu în calitatea sa de secretar. Din textul respectiv se desprind câteva idei principale pe care vi le prezint pe scurt. În primul rând se prezintă starea de fapt a românilor bucovineni în vremea aceia, eroul apărător al Moldovei şi al creştinătăţii, a devenit prin faptele sale simbolul pioşeniei şi al libertăţii de care aveau atâta nevoie românii. Serbarea de la Putna avea ca scop determinant să le amintească bucovinenilor şi la toţi românii că omul s-a născut liber şi că viaţa nu merită trăită decât în libertate. Aş mai adauga aici un aspect, Eminescu a devenit foarte repede un admirator al voievodului, care pentru poet nu era doar simbolul unităţii de acţiune al românilor, el a ridicat în semn de recunoştiinţă pentru izbânzile sale mânăstirile, puncte cruciale în existenţa unui neam. Slujitorii imperialismului austriac nu erau capabili să înţeleagă că nerespectarea Evangheliei ducea direct la compromiterea în faţa eternităţii a lui Dumnezeu . Acest lucru l-a dovedit chiar Iosif al II-lea care nu voia să ştie despre creştinism şi evanghelie nimic. Ca urmare a trimis în anul 1773 o misiune în Moldova (ocupată la acea vreme de ruşi) pentru a-i determina importanţa. Raportul care a fost întocmit în acelaşi an printre altele cuprindea şi informaţia fatală: ”acest ţinut prezintă însemnătate în cazul anexării”. Ţinutul avea patru argumente în raportul ofiţerilor Mieg şi Enzemberg din care motive trebuia anexat: strategic, administrativ, cel al comunicaţiilor şi în special al bogăţiilor. Tot de la Viena aflăm o altă informaţie, potrivit căreia cabinetul austriac în acelaşi an a trimis o comisie formată tot din ofiţeri pentru a evalua starea pământului, a locuitorilor şi posibilitatea anexării acestei părţi a Moldovei. Din studiul documentelor reiese că s-au prezentat împăratului trei variante ale ocupării: prin învoială cu turcii, prin război sau prin răscumpărare bănească. Tot Eminescu concluziona în însemnările sale: ”Ne-am preţuit după placul lor, întocmai ca şi pe vite, socotindu-ne vite bipede”. Ce a urmat se ştie, Bucovina a fost ocupată, iar Grigore Ghica, fiindcă s-a opus anexării, a fost decapitat.
”La anul 1774 au intrat oştile austrieceşti cu dispreţul oricărui drept al ginţilor, în pace fiind cu Poarta şi cu Moldova, în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării; la 1777 această răpire fără seamăn s-a încheiat prin vărsarea sângelui lui Grigore Ghica Voievod” – încă o jertfă, încă un exemplu de om pentru eternitate, pentru care patria şi libertatea ei au fost lucruri sfinte. Mihai Eminescu l-a admirat din toată inima, ştiind că jertfa sa n-a fost în zadar şi la o sută de ani de la tragicul eveniment îi povăţuia pe cei care mergeau la mormântul lui să se ferească de sămânţa dezbinării, amintind în continuare că deosebirile de păreri nu trebuie să ducă la dezbinare între fraţi, fii ai aceleaşi mame. Se ştie ce părere avea poetul despre ocuparea Bucovinei, numind-o ”Vânzare fără de lege nemaipomenită şi uneltire mişelească, afacere dintre o muiere desfrânată şi între paşii de Bizanţ”. Tot ce v-am prezentat în rezumat până aici a apărut în ”Curierul de Iaşi” într-un articol, cu o vibraţie patriotică de mare avengură, la 30 septembrie 1877, unde Eminescu scria şi acele versuri referitoare la Bucovina: Şi e plină de străini/Ca iarba de mărăcini/Şi e plină de duşmani/Ca râul de bolovani/Iar mila stăpânului/E ca umbra spinului/Când vrei să te umbreşti/Mai tare te dogoreşti. Aceste versuri sunt expresia suferinţei poetului, care îşi aduce aminte de voievodul sacrificat spunând: ”nu el trebuie plâns, pentru că lui i s-a dat bucuria mucenicescă a drepţilor, ţara e de plâns, adăuga Eminescu, căci moartea marticică n-a scutit pământul românesc de cea mai aspră trunchiere”, ce a lăsat o rană adâncă în sufletul românilor. Şi cum să nu fie aşa, când stăpânul austriac a încurajat stabilirea în Bucovina a unui puhoi de elemente străine, dându-li-se drepturi mai mari decât avea populaţia românească.
În anul 1867 apărea în ”Albina” nr.137 un articol, unde Eminescu , sprijinea fără ocolişuri că românul a ajuns străin pe pământul său, iar ”în casele şi bisericile noastre amuţeşte limba părintească de strigătul străinului de la miazănoapte.” Acesta venit ca cerşetor, a căpătat însleniri de tot felul, iar mâine-poimâine se va transforma în stăpân necruţător peste adevăraţii stăpâni, făcuţi între timp robi. Bucovina se bucură din partea poetului de aprecieri deosebite, fiind investită cu daruri de preţuire, scriind cu competenţă despre ea pagini pline de căldură sufletească: despre istoria ei, despre instituţiile ei, despre oameni şi frământările lor, depsre locul ei în spaţiul românesc. Provincia pentru el este ”partea cea mai veche şi mai frumoască a ţării noastre”; ”raiul Moldovei”; ”ţara presărată cu biserici şi mânăstiri, zidite de luminaţii domni ai Moldovei”.
La 1775, prin Bucovina – afirma poetul - ”Moldova pierde vatra aşezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Ţara de jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche, moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump”(...)
În viziunea şi concepţia lui Mihai Eminescu, Bucovina e ”cea mai frumoasă parte a Moldovei”, ”bucata de pământ, unde zac oasele domnilor noştri de la Dragoş Voievod până la Petru Rareş”(...). Bucovina pentru el înseamnă ”pământul nostru cel mai scump...” căci acolo în Bucovina insistă poetul ”e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre” şi mai spunea Eminescu, acolo în Bucovina ”sunt moaştele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii”.
Toate cele scrise de Mihai Eminescu despre Bucovina sunt în consonanţă cu relatările istoricilor noţtri de dinainte şi după dânsul. Legăturile poetului cu Bucovina şi, în general, cu ţara de sus a Moldovei au fost directe: Cernăuţiul, momentul Putnei (sărbătoarea de la Putna) şi apoi vizitele la Suceava şi Cernăuţi ori în alte locuri, prin prietenii şi cunoscuţii săi, prin activitatea lui de ziarist în sprijinul Bucovinei, a oamenilor şi a instituţiilor ei, militând pentru adevăr, dreptate şi libertate.

col (r.) Ioan ABUTNĂRIŢEI