Într-o sfântă noapte de Crăciun

Se apropie sfânta noapte a Crăciunului şi în sufletul meu a început să fulguie cu amintiri. Nu atât cu amintirile mele, ci, mai ales, cu amintirile oamenilor trăitori în satul de dinainte vreme, care, în această mult aşteptată noapte, primeau la fereastră corul dumnezeiesc al îngerilor, pentru a le vesti în dulce colindă naşterea Mântuitorului. Cuprins de vraja acelor amintiri, dau roata timpului înapoi şi poposesc în satul Cozăneşti, în urmă cu peste optzeci de ani, într-o sfântă noapte de Crăciun.

Cuibărite sub aripa nopţii, mâţâţăle şi albe, casele gospodarilor din Cozăneşti stau în aşteptare, cu ferestrele darnic luminate. Până şi bordeiaşul lui moş Pricop scânteiază atât de mândru, încât gândeşti că-i o stea dezlipită de pe ramul cerului. Că, mai deunăzi, baba l-o trimăs la târg de-o târguit o lampă. Dar ce lampă! Una straşnic de fudulă, cu ţâlindru domnesc şi picior înalt. Când a aşezat-o pe pervazul ferestrei ş-a aprins-o, s-o luminat jumătate de munte. Iar în bordei i-atâta veselie, că până şi pe obrazul tuciuriu al ceaunului au înflorit buchete de zâmbete. Numai chizmatariţul de opaiţ şade bosumflat pe prichiciul hornului, fără nicio noimă, ş-o blastămă-n gând pe lampa cea fudulă. Dar las’ c-or trece sărbătorile, şi bârdâhănoasa o zace-n cămară, că de unde atâta părăduială de gaz?

Colindătoarele

Pe-afară, un pui de ger face să scârţâie omătul sub opincuţele fetelor care au plecat la colindat. Iată-le! Subţirele şi mlădioase, cu inima bătând să le spargă pieptul. “Vai, Doamne, oare nu ne-om încurca, să ne facem de râsul satului?” Da’ numai cât de rău s-ar supăra mătuşa Tecla, că doară ea le-o învăţat colindele. De pe la Sfîntu’ Niculai s-au adunat la casa mătuşii şi-o început să le ia de-a rândul. Din gură ziceau, dar din mâini zoreau. Mătuşa-i trăgea cu ţăsutul, iar pe fete le pusese la scărmănat nişte lână. Un pas, doi, şi-au ajuns sub fereastra luminată a primei case ieşită în cale. “Primiţi cu colinda?”, întreabă cu glas sugrumat una dintre colindătoare. ‘’Primim, primim!”, se aude din casă glasul încuviinţător al gazdei. Şi colinda, rai de cuvinte şi vrajă de sunet, pătrunde prin fereastra îngheţată şi poposeşte în inima caldă a gospodarilor. “Sculaţi, sculaţi, boieri mari/ Sculaţi voi români plugari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători/ Și v-aduc pe Dumnezeu/ Să vă apere de rău/ Un Dumnezeu nou născut/ În flori de fân învălit...”. Şi glasurile unduioase ale colindătoarelor deapănă mai departe firul de aur al colindei. “Da’ poftiţi în casă, măi copcililor! Vai, Doamne, că tare mândru aţi mai colindat! Hai, hai, hai, intraţi, nu vă fie ruşine...”. La insistenţele gazdei, gingaşele colindătoare intră în casă pentru a-şi primi răsplata: vreo doi colăcei, câteva mere, câteva nuci şi câţiva bănuţi.

Ceata irozilor

Iată că dinspre Podirei înaintează o ceată fantastică, sclipindu-şi veşmintele la lumina stelelor. “Steaua pe cer s-o arătat/ Irod prea rău s-o-nspăimântat/ Căci se temea de-un nou născut/ De-un împărat făr’ de-nceput...”. Ceata irozilor, în frunte cu Irod, răzbunătorul împărat, în rolul căruia joacă Țucă a Ioanei, de peste vale. Nici nu-ţi vine a crede că zvârluga ceia de flăcăiaş, de numai zece anişori, poate face un rol aşa de mare. Îmbrăcat în veşminte numai aur şi argint, pe cap cu coroană bătută-n pietre nestemate şi cu sabia la şold, pare desprins dintr-un tablou de basm. Numai lelea Ioana ştie cât a migălit la straiele cele împărăteşti şi cât amar de bănet au costat-o fireturile şi hurmuzul. Dar vorba ceia, o dată e noaptea Crăciunului, ş-apoi Țucă e singura amintire rămasă de la Niculai, bărbatul ei cel drag căzut pe front... . Şi glasul lui Irod răsună tunător: “Ofiţer!/ Poruncă prea-nălţate împărate!/ Ce veşti? De rău sau de bine? Pot să aflu ceva de la tine?/ Prin străji şi prin caraule s-au prins trei oameni străini/ Ce spun că sunt? De unde vin? Şi unde se călătoresc? Ia să mi-i aduci pe toţi trei, să vorbesc eu cu ei”. Ofiţerul se duce şi-i aduce pe cei trei magi, care cîntă în cor: “O, Iroade împărate/ Te-ai umplut de răutate.../ Irod, furios: “O, voi năluci pământeşti/ Cu chipuri crăieşti/ Pe la noi ce-aţi căutat/ Și-aţi venit de mi-aţi tulburat/ Cu-a voastră îndrăznire/ Puternica-mi stăpânire?” Cei trei magi, Melchior, Baltazar şi Gaşpar, se prezintă pe rând, spunând că au venit să se închine pruncului sfânt, apoi sunt daţi spre pază ofiţerului: “Ia luaţi-i pe toţi trei şi aveţi grijă de ei!” În final este adus şi un copil nevinovat, ca martor al naşterii lui Isus. Irod se înfurie, scoate sabia din teacă şi se repede să-i taie capul. Şi ştiţi cine era osândit la pieire? Ia, tocmai Guluţ, băietul cel slăbuţ şi plângăcios al lui badea Aurel. Ofiţerul îl înşfacă zdravăn, îl trânteşte la podele şi-i dezveleşte gâtul pentru tăiere. Gâtul lui Guluţ e subţirel ca o aţă şi-i boit cu vopsea roşie, de juri că-i sânge curat. La o asemenea năstruşnicie, badea Vasile, în casa căruia are loc acum reprezentaţia, îşi iese din pepeni. Sare ca hultanul şi se răcăduie către Irod, care tocmai ridica sabia: ‘’Șăzi molcom, măi zgrepţăratule, că-ţi prăpădesc o palmă de-ajungi la mă-ta pe cuptior!” Şi cît pe ce să-şi pună în aplicare planu’, dacă n-ar fi fost lelea Sofronia, nevastă-sa: ‘’Măi omule, tu eşti prost? Că dară nu-i de-adevăratelea. Aista se cheamă ti-a-tru”. O-nţeles el ceva badea Vasile, dar parcă tot l-ar clepşi pe spurcatul de Irod, că prea multe rele o făptuit.

O urare din străbuni

Pe-afară ninge tihnit. Ninge cum numa’ în noaptea sfântă a Crăciunului poate să ningă. Ninge cu fulgi de nea? Ori poate ninge cu flori de măr! “Rătăci-i printr-o grădină/ Florile dalbe/ Mă-ntâlni-i cu o albină/ Florile dalbe/ Albina strângea din flori/ Florile dalbe/ Ceară pentru sărbători/ Florile dalbe/ Ceara se făcea făclii/ Florile dalbe/ S-o ducem sfintei Mării/ Florile dalbe. Pe povârnişul muntelui, în bordeiaşul lui moş Pricop, e atâta împăcare, încât până şi chizmatariţul de opaiţ n-o mai ţine de rău pe lampa cea fudulă. Vreo câteva rânduri de colindătoare s-au perindat pe la fereastra bordeiaşului, iar amu din nou se aude glas întrebător: “Primiţi cu colinda?” „Primim, primim!” Anii au trecut în cârduri, în stoluri, vremurile s-au schimbat. Unde eşti satul meu? Unde ţi-s căsuţele cele albe ca neaua? Unde ţi-s oamenii cei cu inimă darnică şi suflet curat, care în noaptea de Crăciun primeau la fereastră corul dumnezeiesc al îngerilor? “Steaua sus răsare/ Ca o taină mare/ Steaua străluceşte/ Și lumii vesteşte/ Că astăzi curata/ Și nevinovata/ Fecioara Maria/ Naşte pe Mesia”. Şi amu, în încheiere vă fac o urare din străbuni: Darul, binecuvântarea şi bucuria care au fost la peştera Bethleemului, acelaşi dar, binecuvântare şi bucurie să fie, şi-n casele dumneavoastră.

Ion Cruceanu, profesor muzeograf